Entrevista ARTTIME / 2010

 

 

Con que edad empezó a pintar?

 

R.N. Antes de empezar a aprender a pintar, más o menos con 14 años, había ya empezado a dibujar. Me gustaba imitar, durante las largas vacaciones de verano, las ilustraciones de algunos libros de Gustave Doré que había en la biblioteca de mis padres. A los 14 años, comencé propiamente a tener clases de pintura, a sentirme interesado realmente por los pintores, por sus vidas, sus inspiraciones, sus obras y sobre todo me fascinaban los museos. Me gustaba pasear por horas en los museos y admirar los cuadros. Podía ver en ellos el testimonio vivo, salido de la mano del pintor, en una forma vibrante, mucho más apasionada que un libro.

 

Me gustaba mucho leer pero sólo en los cuadros encontraba aquella continuación de la vida que ansiaba.

 

Estar frente de un cuadro, el único en el mundo con esas características, tal como había salido de la mano del pintor es una forma emocionante de poder estar, en aquel mismo momento, en otra dimensión temporal, de transportarte en el tiempo, en el pasado, o que el pasado del pintor se vuelva presente en nuestros ojos. Me fascinaba encontrar en los cuadros la vida continúa de los pintores; el arte era, para mí la vida eterna.

 

Por esa razón, la preservación técnica de los cuadros me ha inquietado desde mis primeros pasos en la pintura.

 

¿Cuáles fueron tus maestros tanto como profesores como fuente de inspiración?

 

R.N. Tuve la suerte de tener clases particulares, desde los 14 años hasta ingresar en la facultad de Bellas Artes, año que desafortunadamente coincidió con su muerte, con el gran maestro de la pintura Corneliu Baba.

Tenía un dominio técnico fascinante y es hasta hoy considerado el mejor retratista de Rumanía de todos los tiempos. Me gustaba reproducir sus obras y aún tengo en la casa familiar de Israel decenas de esbozos de sus obras. Me gustaría algún día poder hacer el retrato de mi profesor, pero ya puede entender que no me atrevo a hacer el retrato del que es considerado el mejor retratista de su país.

 

Es imposible enumerar aquí a todos los pintores que me fascinan, hay tantos, de diversas épocas y estilos.

 

Te sientes próximo de algún movimiento? Cómo definirías tu estilo?

 

R.N. Hoy en día es difícil encontrar un movimiento que también tenga una ideología propia. No me gusta lo que hoy se llama vanguardia, es suficiente ver lo que otros artistas hacen para conseguir que los consideren originales para que me quede de lado: instalaciones de tomates, proyectos terribles, exposiciones con melones y mucho más.

Me ha interesado la exquisitez técnica propuesta por algunos surrealistas, sobre todo Dalí, he aprendido mucho estudiando sus obras, pero no el movimiento en sí. Me fascina encontrar cuadros tan difíciles desde el punto de vista técnico.

 

El padre de la escultura moderna, Constantin Brancusi, que a todos nos parece abstracto decía que su obra es realista. El abstracto ya es pasado pero el realismo siempre vuelve en el arte, así que Brancusi tenía razón… Yo escribo ensayos al óleo, libros pintados sobre Mircea Eliade, sobre la escultura de Brancusi o la física de Einstein, la poesía de Fernando Pessoa o las novelas de José Saramago, sobre ciencia, sobre erotismo…soy un escritor, un ensayista, un biógrafo, el estilo se adapta en función de lo que quiero trasmitir.

 

¿Trabaja solamente pintura o se siente atraído por otras técnicas?

 

R.N. Hasta ahora, sólo he hecho pintura, lienzo o mural.

 

He participado en proyectos colectivos, a la invitación de otros artistas, en decoraciones interiores o exteriores en varios países o en la línea de mobiliario de lujo iniciado por el artistas plástico Bogdan Ater, pero mi contribución ha sido también mediante la pintura.

 

Estoy en este momento trabajando en un proyecto de escultura, junto con Bogdan Ater, en bronce, dedicado al escultor Constantin Brancusi. Es el primer proyecto que no contiene pintura. Hace años empecé una serie de obras que combinan pintura y escultura pero aún no la he acabado.

 

¿Por qué pinta casi todo á óleo?

 

R.N. También uso a veces el acrílico pero la verdad es que me gusta el ritual que supone la pintura al óleo. Los gestos casi religiosos con los que haces las mezclas, la línea tan fina que separa el fracaso del éxito, la fascinante alquimia de la pintura à oleo es lo que me ha seducido desde el primer momento. ¿Qué sería el amor sin los cuidados con los que te preparas para encontrarte con una mujer, elegir bien las flores, el perfume, dedicar tiempo a encontrar la joya que ella amará?

 

Es lo mismo con la pintura, los gestos que el óleo te pide abren un camino de intimidad entre ti y el lienzo, lo quieres comenzar a cubrir lentamente tal como desnudarías lentamente a la mujer amada.

 

El ritual del óleo también te lleva a otro mundo porque piensas en tantos pintores, a través de los siglos, que han hecho tantas veces los mismos gestos…

 

Es como entrar en un templo y prepararte para la ceremonia. A demás el óleo ofrece transparencias y juegos de color que el acrílico no puede crear. La resistencia del óleo es otra cuestión.

 

Yo estudio constantemente como mejorar mi técnica para aumentar la resistencia de la obra. He visto con horror cuadros “jóvenes”, recientes, de pintores aún vivos que mostraban un desgaste grande y necesitaban restauración. Por eso, desde ya muchos años trabajo con plomo, una técnica de los viejos maestros holandeses, perfeccionada por Rubens.

 

Debido a la gran toxicidad del plomo es una técnica que se evita pero que no sólo aumenta la resistencia de la obra sino que también te ofrece la ventaja de no tener que esperar el secamiento de las capas, y la pintura se puede continuar, las capas sobrepuestas, todas ellas secándose de forma compacta. La pintura también adquiere un aspecto misterioso, por las tonalidades de las capas y una gran resistencia. Lo que, con el acrílico, sería imposible de obtener.

 

Eres el fundador de varias revistas de cultura, de una Editorial y de Espacio Niram , el local que reúne casi todas las noches artistas, críticos, escritores. ¿Qué te ha determinado a comenzar todos estos proyectos?

 

R.N. La pintura es algo personal y solitario, no puede trabajar con otros pintores, pero he vivido siempre rodeado de personas del mundo del arte, artistas, críticos, galeristas, escritores. La idea era simplemente crear una o varias plataformas que puedan servir a todos para expresarse.

 

Al principio lo hacíamos “virtualmente” en las páginas de la Revista Niram Art, poco después se sentía ya la necesidad de un espacio físico, donde los que participaban en la revistas se podían encontrar, organizar tertulias, debates, donde los artistas promovidos por la revistas pudieran exponer. El local Espacio Niram se ha convertido en el núcleo de muchas actividades culturales y artísticas. Muchas de ellas se promueven, mas tarde, en las páginas de la revista, por los críticos de arte y escritores que han estado presentes en los actos.

 

 

La Revista Niram Art se publica en 4 idiomas, siendo esto un estreno en el mundo de las revistas de arte. ¿Qué tipo de artículos contiene, cual es su línea?

 

R.N. La Revista Niram Art es una de esas plataformas, un espacio virtual en que artistas, críticos y escritores inter-actúan. En este momento, la revista ya no me pertenece, pero el propietario, también artista plástico, Rubén Darío, ha continuado la línea que hemos empezado desde el primer número, o sea la promoción de los jóvenes artistas y el estudio de los antiguos maestros.

 

La redacción está formada por periodistas culturales, estudiantes de Bellas Artes, colaboran críticos de arte, profesores, escritores de varios países. Hay también un espacio para la literatura, especialmente poesía y ensayo.

La Revista ha recibido varios premios internacionales, siendo distinguida por el Movimiento de Arte Contemporáneo de Portugal.

 

En Espacio Niram funciona también la Galería de Arte Nicole Blanco, fundada por dos críticos de arte. ¿Qué tipo de artistas promueve?

 

R.N. Algunos de ellos y de los ya graduados han vuelto a exponer aquí. Como es un espacio fundado por dos críticos de arte y donde se reúnen críticos y galeristas, amantes de arte, los artistas de la galería están desde el primer momento puestos en relación con lo que realmente es el mundo del arte, interactúan con los críticos, con los periodistas de las revistas de arte que habitualmente están presentes en las inauguraciones, lo que es mucho más de lo que supone una exposición habitual.

 

La Editorial Niram Art acaba de lanzarse con un primer libro. ¿De qué trata la primera aparición editorial?

 

R.N. Quisimos lanzar la Editorial con un libro de grande importancia cultural, se trata del libro Pentágono del filósofo Héctor Martínez Sanz, sobre 5 grandes personalidades en diversos campos: el padre de la escultura Constantin Brancusi, el fundador del teatro absurdo – Eugène Ionesco, el filosofo nihilista Emile Cioran, el poeta Tristan Tzara – el fundador del movimiento dadaísta y el mayor historiador de las religiones, Mircea Eliade.

 

Sobre estas personalidades se pueden encontrar muchos libros en todos los idiomas del mundo, pero es el primer libro que reúne a estos 5, de la misma época y del mismo país. Héctor Martínez Sanz, profesor y filósofo ha sabido introducir al lector español a la obra de estos cinco retratados en el libro, vinculándolas a otras personalidades españolas, escritores y artistas.

 

Es un libro audaz, de ensayo, pero escrito de una forma accesible y bien documentada. El lanzamiento del libro, en el Salón de Baile del centro cultural de los Ejércitos ha sido todo un éxito, con invitados como Manuel Fuentes Cabrera, Teniente General-Jefe y Presidente de los Reales Tercios de España, César Antonio Molina – el ex ministro de la Cultura de España, Javier Fernández-Lasquetty y Blanc, concejal en la Comunidad de Madrid, entre otros.

 

Al final de este mes, la Editorial Niram Art, junto con la Revista, van a entregar los Premios Niram Art, que están ya en la segunda edición. ¿A quiénes están destinados?

 

R.N. Esta segunda edición abarcará varias secciones: Literatura (Prosa, Ensayo y Poesía), Pintura, Fotografía, Escultura, Promoción Artística y Teatro.

 

En el año 2009, tuvo lugar la Primera Edición de los Premios Niram Art de Poesía, en colaboración con el ICR Madrid, que han reconocido los méritos de dos poetas Ioan Es. Pop y Claudiu Komartin y dos poetisas Lola Con y Carmen Rubio.

 

Este año, el Jurado ha decidido ya los nominados, que son artistas y escritores de varios países: España, Israel, Armenia, Rumanía, Suiza, Japón.

 

Los trofeos que serán ofrecidos a los ganadores llevan, simbólicamente, nombres de grandes personalidades: el trofeo Victor Brauner, Eugéne Ionescu, Constantin Brancusi, Tristan Tzara. Los trofeos son esculturas creadas por el artista Bogdan Ater.

 

Un premio especial será él de la Editorial Niram Art, por el valor de 6000 Euros, al ganador del concurso de novela “Eminescu visto por españoles”, junto con el Trofeo Niram Art y la publicación editorial de la novela.

 

 

Has realizado y ofrecido a los Príncipes de Asturias, el año pasado, un retrato de Don Felipe y Doña Letizia, por invitación de los Reales Tercios de España, organización a la que perteneces, como teniente. Encontramos en este cuadro, intitulado “La Puerta de Beso de Asturias”, elementos de los grandes maestros. Nos puedes contar ¿cuáles fueron las fuentes de inspiración?

 

R.N. En primer lugar fue un gran honor tanto la invitación de los Reales Tercios, mediante el Teniente General-Jefe Manuel Fuentes Cabrera para la realización de este cuadro como su aceptación por parte de los Príncipes de Asturias y sus palabras de agradecimiento.

 

Me he inspirado en varias pinturas y sobre todo en Leonardo da Vinci y en la escultura de Constantin Brancusi. Como se trataba de un cuadro dedicado a la monarquía española, quise introducir elementos de un pintor español y elegí a Salvador Dalí y su Madonna de Port Lligat.

 

Hay varios elementos que evocan también la tierra de Asturias y los símbolos monárquicos españoles.

 

Este cuadro también tiene un marco especial, una escultura. ¿De qué se trata?

 

R.N. Yo considero que España es el templo de la pintura, tanto por su gran pasado de oro como su presente. Entonces, ya que estoy viviendo temporalmente en España, quise hacer un homenaje a los antiguos maestros que, para ocasiones especiales, también realizaban el marco.

 

Como el marco suponía más escultura que pintura, tuve que acercarme a otro artista plástico, Bogdan Ater, que es un artista muy complejo, muy talentoso. Mi propuesta para el marco fue la escultura “La Columna del Infinito” de Constantin Brancusi, pero como se trataba de una ocasión romántica, el cuadro iría constituir un regalo para el aniversario de boda de los Príncipes de Asturias, Bogdan Ater sugirió que usásemos otra escultura de Brancusi, “La Puerta del Beso”, de ahí el título del cuadro, “La Puerta del Beso de Asturias”. Trabajamos separadamente y, al final, cuando vi el marco hecho por Ater me quedé asombrado, había realizado una réplica muy similar a la obra de Brancusi.

 

Tu serie de cuadros dedicada a Portugal, “Ensayo sobre la Lucidez”, es un homenaje a un país en que viviste algunos años, contiene una breve introducción la cultura portuguesa: Saramago, Fernando Pessoa, Luis de Camoes y más. ¿Podremos esperar una serie dedicada a la cultura española también?

 

R.N. Eso significaría que mi estancia en España se acercaría al final y por el momento no estoy considerando irme. España es más un pasaje en mi viaje por el mundo, pero me he enamorado de su gente (de su pintura ya estaba enamorado desde los 14 años), de su energía y de su amor por las bellas artes.

 

Aún me queda mucho por hacer en España. Hice la serie sobre la cultura portuguesa como un Adiós a Portugal, ya lo conocía muy bien, ya había profundizado su arte, su literatura, todo lo que Portugal me podía haber dado. Quise dejarle estas pinturas como mi presente de adiós. En España aún me queda mucho por descubrir.

 

R.N. Quiero terminar las series de pinturas que tengo ya empezadas y estoy acabando todos los trámites para la apertura de un Instituto Cultural privado, un verdadero templo del arte y de la cultura, aquí en el corazón de Madrid. Va a ser algo muy dinámico, el equipo está compuesto por jóvenes dedicados a la cultura, tendrá varios departamentos especializados en varios campos de la cultura: bellas artes, crítica, literatura, teatro, cine, historia del arte, patrimonio cultural.

 

Gracias

 

R.N. A vosotros.

 







BERLIN: Kerstin Ahlers im Gespräch mit Romeo Niram


Romeo Niram wurde im Jahr 1974 in Bukarest geboren. Er studierte Malerei an der Universität der Schönen Künste in Bukarest. Im Jahr 1997 verließ er Rumänien und hielt sich  seitdem in der Türkei, in Deutschland und in Portugal auf. Seit 2007 lebt er in Spanien.

 

Als seine wichtigsten Werke werden die Zyklen Ensaio sobre a lucidez (2006) und Brâncusi: E=mc2 (2007) bezeichnet, welche in Personalausstellungen in Portugal und Spanien präsentiert wurden. Neben seiner künstlerischen Tätigkeit ist er in verschiedene Projekte zur Förderung der rumänischen Kultur sowie zur Herstellung künstlerischer und kultureller Beziehungen zwischen Rumänien, Israel, Spanien, Portugal und Deutschland eingebunden.

 

 

Herr Niram, wie haben Sie den Weg zur Malerei gefunden?

 

Ich begegnete der Kunst in der achten Klasse bevor ich 14 Jahre alt wurde. Der Maler Corneliu Baba besuchte den Zeichenunterricht einer ruhmlosen und unbekannten Schule, an der ich Schüler war.

Kurz darauf suchte ich regelmäßig nach der Schule, aber auch wenn ich eigentlich in der Schule hätte sein müssen, das Atelier des Malers auf. Dort sah ich ein Bild, das noch in Arbeit war. Dieses Bild faszinierte mich und verwandelte mich für die nächsten zwei Jahre in einen disziplinierten und entschlossenen Schüler des Malers. Ich war davon gefesselt jene Magie, eine Welt nur mit einem Pinsel zu kreieren, zu erobern. Ich war hingerissen von dem Mysterium, durch welches die hässlichen Farben von der Palette über den Pinsel des Malers auf eine dreckige Leinwand gelangten und sich in ein Bild verwandelten, welches mit der Realität konkurrierte. Es wurde eine schönere Welt als die reale geschaffen. Ohne die Begegnung mit Corneliu Baba, hätte ich die Welt der Kunst vielleicht nie betreten. Wahrscheinlich hätte ich den Weg zur Physik eingeschlagen. Heute würde ich mich viel klarer in einem Physiklaboratorium sehen als in einem Atelier. Aber es ist zu spät. Ich kann nichts anderes…

 

Sie haben in verschiedenen Ländern (Israel, Türkei, Rumänien, Deutschland, Spanien und Portugal) gelebt und ausgestellt. In welchem Sinne sind Reisen und Aufenthalte im Ausland für das Werk eines Künstlers oder für seine Bekanntheit wichtig?

 

Als Künstler berühmt zu sein ist keine Priorität. Es gibt Fußballspieler, die viel populärer sind als der Maler Franz Ackermann, oder Fernsehstars berühmter als der Physiker Stephen Hawking, oder Boxer beliebter als der Schriftsteller José Saramago. Für das Leben der Kunstwerke jedoch kann man die Kunstwelt nicht auf ein Stadtviertel reduzieren, man muss sie persönlich kennen lernen. Indem man die Welt kennen lernt, wird sie die Werke kennen lernen. Ich weiß wie der Fußballspieler David Beckham aussieht, aber ich weiß nicht auf welcher Position er spielt. Jedoch, ohne mich gut an die körperlichen Formen des Künstlers Franz Ackermann erinnern zu können, kenne ich sein faszinierendes Werk sehr genau. In 30 Jahren wird der Schatten des englischen Fußballspielers nur eine lokale Erinnerung sein, aber das Licht der Werke des Deutschen Franz Ackermann wird in den Museen der Welt thronen. Das Kennenlernen der Welt führt zur Anerkennung und zum Wiedererkennen der Werke.  Das ist das Wesentliche des künstlerischen Selbstexils, gelebt von Picasso, Modigliani, Dali, Brâncusi, Ernst (Max), Rubens etc.

 

Gibt es bestimmte Gründe, warum Sie sich für eben diese Länder entschieden haben?

 

Die kulturellen Kontraste zogen mich an. Ich versuchte das Labyrinth des menschlichen Denkens malerisch zu „beschreiben“. Der Ort an dem ich provisorisch anhielt, um bestimmte Bilder zu malen, oder der Platz, dessen Architektur ich nutzte, oder die Person, die ich als „Subjekt“ wählte, sind nicht relevant, sondern die Erfahrung der letzten Reise hinter jedem Bild.

 

Haben die Reisen Ihre Kunst beeinflusst? Finden sich die verschiedenen Kulturen in Ihrem Werk wieder?

 

Reisen sind von entscheidender Bedeutung. Begegnungen mit anderen Horizonten bereichern uns nicht unbedingt, aber sie helfen uns beim Aufbau einer eigenen, kohärenten und klaren Sprache. Wie die menschliche Erinnerung sich bruchstückartig manifestiert und wir, in ihrer Basis, ein eher abstraktes Denken haben, können uns die scheinbar verstreuten Einflüsse labyrinthisch zur Entwerfung eines einheitlich konstruierten Werkes führen, paradoxerweise, aus verbündeten Fragmenten. Zum Beispiel habe ich in Deutschland vor einem Bild von Franz Ackermann die Lösung der Sprache eines Bildes gefunden, an welchem ich in Lissabon arbeitete. Es ging um die politische Myopie von Eliade[1]. Ackermann „zeigte“ mir die Grammatik seiner Sprache, indem er mir indirekt offensichtlich suggerierte, welche Abänderungen ich meiner Sprache bringen könnte, um fähig zu sein, die Besessenheit oder die Loyalität von Mircea Eliade für seinen Mentor, Nae Ionescu[2] auszudrücken. Dabei steht nicht die Darstellung der Beziehung zwischen Mircea Eliade und Nae Ionescu im Vordergrund, sondern das „Ausleihen“ aus dem Werk des deutschen Malers, um das Konzept der Loyalität oder der Besessenheit malerisch umsetzen zu können. In dem „Selbstbildnis“ Albrecht Dürers von 1500 (Alte Pinakothek, München) zum Beispiel, kann die Tatsache, dass der Künstler sich selbst malte, indem er das Gesicht Jesu andeutete, sekundär sein. Vorrang hat der Einfluss der italienischen Renaissance, aufgrund der Tatsache, dass Dürer sich zu dieser Zeit in Italien aufhielt.

 

Sie haben auch in Deutschland ausgestellt. Wo und was haben Sie ausgestellt und wie wurde Ihre Kunst dort aufgenommen?

 

Von 1998 bis jetzt hatte ich das Privileg, fünf Mal in Deutschland auszustellen, und zwar in Berlin und Köln. Ich mochte die Stadt Köln sehr und ich mag sie immer noch. Ich verbrachte die Abende damit, alleine am Ufer des Rheins spazieren zu gehen. Bevor ich die Stadt besser kannte, orientierte ich mich immer an der Domspitze. Die ersten Bilder, die in Deutschland ausgestellt wurden, sind aus einer frühen Schaffensphase, die ich heute nicht wieder erkenne. Diese Bilder waren eine Suche. Für mein Niveau zu jenem Zeitpunkt, in welchem Maße man auch immer von einem Niveau sprechen kann, hatte ich eher Erfolg auf dem Markt. Ich habe die Mehrheit der Arbeiten verkauft ohne jedoch ein wesentliches Echo von Kollegen derselben „Zunft“ zu bekommen. Die Arbeiten erreichten nicht das Niveau der Künstler aus Deutschland. Sie waren weit davon entfernt. Zu dieser Zeit war ich ein Laie im Gegensatz zu den Kollegen aus Berlin und Köln, ein Schüler am Anfang seines malerischen Schaffens.

 

Welche Meinung haben Sie über Deutschland als Standort für Kunst?

 

Deutschland bot mir eine „Lehrstunde“ wie ich sie bis heute in keinem anderen Land bekommen habe. Wir sollten nicht vergessen, dass Berlin seit mehr als 20 Jahren das Weltzentrum für zeitgenössische Kunst ist. Die Giganten der Kunst „wohnen“ heute in Berlin. Ich fühlte mich wie ein Lehrling in einer Welt von Meistern, von Beherrschern des zeitgenössischen künstlerischen Konzeptes. Besonders, weil ich noch am Anfang des Weges stand, als ich Deutschland betrat. In allen Gruppen war ich der Jüngste von allen. Somit ist es für mich nicht wichtig wie die Deutschen mich aufgenommen haben, sondern was ich von ihnen bekommen habe.

 

Gibt es einen deutschen Maler, der Ihnen besonders gefällt?

 

Meiner Meinung nach ist Franz Ackermann mit Abstand der wichtigste heute lebende bildende Künstler. Seine Installationen betrachte ich mit Bewunderung, ohne dass ich mich vollkommen von ihnen überzeugen lasse. Durch seine Malerei jedoch hat sich der deutsche Künstler einen verdienten Platz in der Galerie der „Klassiker“ gesichert. Franz Ackermann ist der „Picasso“ von heute.

 

Sie haben die Zeitschrift Niram Art als eine Plattform zur Kommunikation zwischen Künstlern und Galeristen gegründet. Im letzten Jahre haben Sie einen weiteren Raum der Begegnung mit dem Namen Espacio Niram Bar & Lounge geschaffen. Sehen Sie Schwierigkeiten bezüglich der Kommunikation zwischen Künstlern und Galeristen oder zwischen den Künstlern untereinander?

 

Heutzutage steht die Kunst jedem zur Verfügung. Der Luxus stellt nicht mehr den Zugang zu den Geheimnissen der Kunst dar (nur in der Bedeutung vielleicht). Die Kontaktaufnahme zwischen Künstlern und den Vertretern der Galerien ist relativ einfach. Die Schwierigkeit findet sich eher in der Verfügbarkeit und Möglichkeit des Künstlers auszustellen. Es gibt Platz für jeden, jedoch der Wunsch dort auszustellen, wo du das Bedürfnis verspürst präsent zu sein, zieht eine Unruhe in der Arbeit mit sich.

 

Man braucht eine dritte Entität, die dem Künstler den Zugang zu den Galerien vermittelt, ihn also von den administrativen Anstrengungen entbindet. Das ist die Rolle einer Kunstzeitschrift. Sie soll informieren, bei der Kontaktaufnahme helfen und eine Unterstützung für die Ausstellung sein. Die Zeitschrift gehört mir nicht mehr, sie hat einen neuen Besitzer, aber sie organisiert weiterhin mit Erfolg Ausstellungen, sie erleichtert den Austausch, bietet Unterstützung an und vor allem stellt sie Künstler in einer unzugänglichen Welt der Kunst vor. Die Bar & Lounge Espacio Niram setzt das Projekt der Kunstzeitschrift in einer aggressiveren und weniger virtuellen Form fort, indem sie Möglichkeiten physischer Begegnungen bietet.

 

An welchem Projekt arbeiten Sie gegenwärtig? Was sind Ihre Pläne für die Zukunft, auch hinsichtlich Ihrer Ausstellungen und Projekte in Deutschland?

 

Ich habe ein neues Projekt, welches mit einem Auftrag seitens der königlichen Garde Spaniens „Reales Tercios“ zusammenfällt. Ich hatte in einer Zeichnung ein Konzept begonnen, in welchem ich im selben „Universum“ die klassische Kunst (Renaissance) mit dem Surrealismus und dem Abstrakten verschmelzen lasse. Der General und Präsident der königlichen Garde „Reales Tercios“ José Manuel Fuentes Cabrera bat mich um ein Bild, auf dem der Kronprinz Filipe und die Prinzessin Letizia dargestellt werden sollten. Ich habe in diesem Bild die schon erwähnte Verschmelzung von Renaissance, Surrealismus und Abstraktem umgesetzt (erinnernd an Leonardo da Vinci, Salvador Dali und Constantin Brâncusi). In Berlin werden in Zukunft auch einige Projekte verwirklicht, weil ich weiß, dass ich nicht sehr lange der Versuchung seitens der Kunstwelt Berlins widerstehen werde. Wenn du heutzutage nicht in Berlin bist, existierst du nicht.

 

 [1] Mircea Eliade (1907-1986) war rumänischer Religionswissenschaftler, Philosoph und Schriftsteller.

 

² Nicolae C. Ionescu (1890-1940) war rumänischer Philosoph, orthodoxer Theologe, Universitätslehrer und Journalist. Es war Lehrer von Mircea Eliade.





 

Romeo Niram - Jurnalul National

 






Interviu realizat de George Roca







Interviu realizat de George Roca



George ROCA: Stimate domnule Romeo Niram,  am aflat cu  bucurie din diferite surse mass-media despre realizarile dvs. in domeniul artelor plastice si succesul care il aveti in urma expozitiilor. Stiu ca sunteti un pictor consacrat. De cand ati inceput sa pictati? 

 

Romeo Niram: Domnule George Roca, dati-mi voie, inainte sa va raspund la prima intrebare, sa salut si sa felicit revista Romanian Vip pentru noul redactor sef. Nu am intalnit pe cineva in diaspora mai activ, mai catalizator ca dvs. Este de ajuns sa va mutati biroul virtual dintr-un continent in altul ca sa redirectionati izvoare de cerneala, sunteti prietenul prin esenta al tuturor artistilor, poetilor, scriitorilor romani raspanditi pe toate meridianele lumii. Ati fost alaturi de mine de la primii pasi si sunt sigur ca am sa va simt rasuflarea peste umar si mai departe… O data cu prezenta dvs. la Madrid, cu ocazia prezentarii cartii Evadare din Spatiul Virtual, ati creat un val de simpatie printre intelectualii si artistii spanioli si romani care v-au intalnit. Aud des, in cadrul evenimentelor organizate in Espacio Niram, mentionat numele Roca de filosoful Hector Martinez Sanz,  artistul Bogdan Ater, jurnalistul Fabianni Belemuski, pictorul Constantin Popa, jurnalista Constantinescu, actorul Nastase, promotorul cultural Barsan, jurnalistul Tales Jaloretto, poetul Cervesy, etc. Pentru noi, numele George Roca a intrat in galeria de aur a celor care au vizitat Madridul cultural alaturi de Cristian Mungiu, Laurentiu Damian, Mihaela Craciun, Dan Caragea, Juan Trigos, Matei Visniec, Ioan Es. Pop, Doina Levintza, etc.

 

Am inceput sa fiu interesat de desen la 13 ani, cand am inceput sa reproduc, in vacanta de vara, ilustratiile din cateva carti de Gustave Doré din biblioteca familiei, iar la 14 ani am inceput sa studiez pictura, sa fiu interesat de biografiile pictorilor, sa inteleg rolul muzeelor. Ceea ce ma fascina cel mai mult era faptul ca opere de sute de ani erau pastrate in cele mai nobile conditii. Imi placeau cartile si imi plictiseam parintii si prietenii repetandu-le ca voi ajunge scriitor, insa realizam in fata tablourilor ca eu nu aveam acces la manuscrise, ca de altfel nici publicul larg. Din libraria de langa casa in care locuiam, nu cumparam decat mesajul scriitorului, insa, la trei strazi mai departe, era Muzeul National de Arta unde erau expuse “manuscrisele” pictorilor. In intelegerea mea de atunci, nu cartile, ci tablourile erau pastrate asa cum au fost “scrise” de autori. Arta plastica era o forma de nemurire.       

 

George ROCA: Referitor la maestrul Corneliu Baba, cum ati ajuns sa il cunoasteti? Cum v-a indreptat pasii spre aceasta arta pe care o posedati cu maiestrie?

 

Romeo Niram: In atelierul maestrului Corneliu Baba, am intrat prima data cand aveam 14 ani. Erau mai multi tineri care erau prezentati maestrului de diferiti profesori de desen sau chiar de pictori. Atunci cand profesoara de desen m-a dus sa vizitez atelierul acestui pictor-maestru si sa inteleg ce inseamna pictura si munca unui artist, eu stiam doar ca pot desena si reproduce desene dupa gravurile lui Doré. Observatiile facute in atelierul maestrului si gandul la acele tablouri asezate somptuos in Muzeul de Arta au fost decisive in alegerea profesiei. Spre binele cititorilor, nu am urmat calea literelor ci am ales pictura. Astazi am, in casa familei din Tel Aviv, peste 20 de tablouri-reproduceri dupa operele maestrului Baba, pictate de mine in anii de liceu. Din pacate, maestrul Cornelui Baba impartaseste aceeasi soarta nefericita a maestrilor odihniti in pamantul romanesc ca Grigorescu, Aman, Luchian, Pallady, etc., giganti ai artei, necunoscuti in orizontul artistic occidental. Poate si acest aspect l-a facut pe Brancusi sa mearga pe jos pana la Paris. O soarta trista, similara cu cea care acopera nume ca Eminescu, Rebreanu, Preda, Blaga, Caragiale. etc. meritate repere mondiale, dar, deocamdata, repere doar pentru...romani; altfel ei fiind inexistenti in enciclopedii, doar rareori „scapati” cu litera mica. Poate asta l-a facut si pe Cioran sa se urce in tren spre Paris...  

 

George ROCA: Ati avut expozitii in tara? Ce tematica si stil ati abordat?

 

Romeo Niram: Expozitiile si chiar pictura din perioada anilor petrecuti in Romania erau pur experimentale si nu le-am considerat nici atunci ca o prezentare onorabila in fata publicului, pentru simplul fapt ca nu ma consideram pregatit. Am expus in proiecte colective, organizate de diverse persoane, cerand mereu ultimul loc. In multele colective organizate prin scoli nici nu ma prezentam, pentru ca nu se organizau vernisaje, erau considerate „puncte” pentru CV. Stiam de timpuriu ca trebuie sa ies afara din Romania si sa „bat la pensula” capitala cu capitala daca vreau ca pictura sa fie mai mult decat un hobby si, mai ales, imi doream sa folosesc pictura ca o promovare a intregii culturi romanesti de care ma indragostisem in adolescenta. In viziunea mea de atunci, nu concepeam sa fiu un pictor-profesor sau angajat intr-un camp strain artei. In Romania, as fi fost lipsit de provocare o data ce as fi ajuns sa expun in galeriile existente atunci. Aveam nevoie de un teren mult mai ostil unde sa ma prezint ca un pictor care „scrie” tablouri despre arta, despre cultura universala, despre fizica. Europa occidentala este un teritoriu destul de ostil daca luam in considerare ce cunoaste occidentul despre „scoala” din Romania si dupa numarul artistilor romani care s-au impus in ultimii 200 de ani: Brancusi, care a deschis o enorma poarta, Brauner, Flexor, (Perjovschi, Nicapetre, mai nou) si icoane anonime. Cam atat se stie, din nefericire, despre „valul artistic” plecat din Romania, in tarile pe unde am trecut eu.

 

George ROCA: Faceti numai pictura sau sunteti preocupat si de alte ramuri ale artelor plastice? Ati facut sau faceti si pictura murala... moderna sau cu caracter religios?

 

Romeo Niram: In acelasi spirit cu Nicolae Manolescu care spunea candva ca profesia lui este cultura, profesia mea este pictura. Am colaborat in diverse proiecte de decoratie de interior in diferite tari din Europa sau decoratie de exterior, ori manufactura de mobila de lux, la propunerea artistul Bogdan Ater la Madrid, dar am facut toate acestea ca pictor. In cadrul a ceea ce putem numi decoratie de exterior, includ pe langa statui (pe care tot timpul le si pictam dupa ce le montam) si pictura murala executata pentru un teatru din Lisabona si pentru mai multe resedinte din Germania si Portugalia. Nu am abordat niciodata pictura de caracter strict religios, iconografica. In Romania, am avut tentative de pictura murala de caracter religios, insa nedemne de consemnat.

 

Ceea ce se indeparteaza substantial de pictura este proiectul la care lucrez acum cu Bogdan Ater, un monument in bronz, pentru o amplasare intr-un loc public din Madrid, in omagiul lui Brancusi, la comanda Primariei din Madrid (mai degraba impus Primariei). De ceva ani, muncesc la o serie unde imbin pictura cu sculptura, dar, din cauza proiectelor din Madrid nu voi reusi sa o termin nici anul acesta. 

 

George ROCA: Referindu-ma la sexualitate, am observat un paralelism intre stilul folosit in unele lucrari ale  „vechilor maestri" si transpunerea tematicii dumneavoastra intr-o executie moderna! Aici putem descifra o ilustrare a studiilor despre sexualitate ale lui Sigmund Freud, ale carui idei au avut un impact enorm in arta secolului douazeci!

 

In acest sens as putea compara lucrarile dumneavoastra din ciclul „Humanografie" cu lucrari  celebre cu tematica similara, precum „Autoportret cu model" a „dadaistului" Cristian Schad, sau „Baiatul rau" (Bad Boy) a lui Eric Fischl. In complexitatea compozitionala a lucrarii lui Schad intalnim acelasi simbolism erotic similar ca si in unele lucrari ale dvs. din tematica "Humanografie", in care se evoca secretele carnale ale femeii, voyierismul si o asa-zisa integrarea in curentul neo-figurativ. De asemenea, lucrari din acelasi ciclu pot fi complementare celor create de Aristide Maillol (Reclining Nude), Robert Mapplethorpe, Jean Auguste Dominique sau chiar Man Ray (Violin of Ingres). De ce ati abordat acest stil! Sunteti un avangardist?

 

Romeo Niram: Nu pictez niciodata despre sexualitate si cred ca pana astazi am reusit sa abordez doar acel aspect erotic pe care ni-l putem imagina din scrierile lui Eliade, sau ale lui Stendhal, ori vedea in operele lui Gustave Doré sau Velázquez, Jean Auguste Dominique Ingres ori J. William Waterhouse, unde eroticul construieste romanticul.

 

Sexualitatea in pictura, ca punct de pornire, e prea brutala si nu lasa loc nici de romantic si nici de prea multe mesaje sau interpretari. Eroticul e subtil, se poate sugera, intra intre tuse, asa cum vocalele din limba scrisa ebraica sunt insinuate intre consoane fara a fi trecute.

 

Artistii influentati de Freud, in special dadaistii si suprarealistii, au apelat in pictura lor la sexualitate, ceea ce rezulta, pentru gustul meu, prea brutal, precum o limba germanica. Am dorit sa pictez in “ebraica” nu in “germana”, de aici a aparut seria Humanografia, care este un cuvant inventat, insemnand scriere umana in sensul de scriere „cu”, „despre” si „prin” femeie, sub o umbrela erotico-romantica, intr-o viziune de cotidian contemporan. Daca „grafie” inseamna totalitatea trasaturilor care caracterizeaza linia unui desenator sau felul specific de a scrie al cuiva, “Humanografie” inseamna totalitatea gesturilor care caracterizeaza o femeie, surprinse de ochiul nostru si, totodata, propria mea forma de a dezvalui plastic eroticul-romantic al expresiei unui corp feminin surprins in cotidian.

 

In ceea ce priveste avangarda, nu sunt un avangardist; ajunge sa vad cu uimire ce fac colegii mei din mai multe tari in goana dupa avangardism (instalatii din prajituri, inovatii comice, proiecte teribiliste) ca sa nu doresc sa fiu considerat avangardist.

 

George ROCA: Dumneavoastra pictati cu mult talent, fapt pentru care v-as putea alinia alaturi de nume cunoscute in arta plastica, nume ale caror lucrari fac cinste multor muzee de prestigiu din lumea larga precum: futuristii Giacomo Balla, Carlo Carra, Gino Severini si altii. Va contopiti cu acest grup? Ma refer in special la lucrarile dvs. din grupajul „Simbioze” sau chiar unele elemente din „Eseuri".

 

Romeo Niram: Pertinenta intrebarea Dvs.! In perioada in care studiam mai multi pictori, printre care chiar acestia trei, am inceput o serie neterminata numita „Simbioze”. Leitmotiv-ul meu era o asociere intre planta si femeie, subliniind aspectul sanatos al narcisismului la femeie fata de cel hidos la barbat. Departe de preocuparile celor trei mentionati in intrebare, dar, ca forma de exprimare, am studiat mai atent in principal propunerile lui Giacomo Balla, care ma fascinau in acea perioada, gasind ca este exact limbajul de care am nevoie ca sa prefigurez narcisismul feminin in seria „Simbioze”.  In acea perioada, eu ma contopeam cu grupul, nu stiu daca si grupul se contopea cu mine! Eu sunt la un inceput de drum, care nu se stie unde va duce sau daca va duce undeva, in schimb acesti trei mari pictori au construit drumuri in harta artei universale.

 

 

George ROCA: Am intalnit in unele lucrari ale dvs. elemente care ar putea fi integrate in curentul suprarealist (vezi Georgio de Chirico, Salvador Dali, Paul Delvaux!). Ce ne puteti spune despre acestea?

 

Romeo Niram: In curentul Suprarealist au „intrat” si artisti de o mare virtuozitate tehnica, iar eu am fost atras de executie, de tehnica, Dali fiind un maestru tehnic exceptional. Am o admiratie pentru efortul lor tehnic, pentru capacitatea lor ilustrativa, pentru maniera academica folosita, insa curentul in sine nu ma convinge. Sunt tablouri care ma atrag, din dorinta de a le  descifra din punct de vedere tehnic, la anumiti suprarealisti, insa fara interes pentru mesaj.  

 

George ROCA: Cum ati denumi stilul NIRAM, stilul dvs. propriu?

 

Romeo Niram: Daca noua ni se pare Brancusi abstract, el ne spune ca opera lui e realista. Abstractul a trecut, realismul revine mereu in arta, deci ne-a raspuns intelept Brancusi... Eu scriu eseuri in ulei. Tablourile mele sunt carti despre Eliade, despre Brancusi, Einstein, despre fizica, narcisism, sau despre femei - intuite precum vocalele limbii ebraice. Sunt un scriitor, un eseist, un biograf, stilul in sine se adapteaza in functie de roman, eseu sau monografie...

 

George ROCA: Spuneti-mi va rog ce v-a determinat „sa cuceriti" lumea? Stiu  ca ati pictat o perioada in Turcia, apoi v-ati stabilit in Portugalia si in ultima vreme incantati ochiul publicului spaniol!

 

Romeo Niram: O data cu implinirea varstei de 30 de ani, am inceput sa ma prezint publicului cu publicatia de cultura „Diaspora” la Lisabona si cu expozitia de pictura „Simbioze”. Nu trebuie sa astepti sa te ajute cineva daca doresti sa te exprimi, nu e nimeni dator sa te ajute, sa iti plimbe lucrarile sau sa iti tipareasca manuscrisele. Nu trebuie aruncata responsabilitatea pe statul roman pentru faptul ca Rebreanu sau Grigorescu nu exista pentru occident.  Au dovedit-o Eliade si Brancusi. Spania e doar un alt popas in drumul meu decis cu ani in urma. Imaginea profesorilor de la Academie, care nu mai pictau si nu erau ancorati in nici o manifestare artistica, prinsi si blazati in cotidian, a insemnat pentru mine un bilet la clasa a III-a, in jurul lumii. Clasa a III-a pentru ca, in fiecare capitala, o iau de la inceput fara resurse, cu gandul la o noua publicatie si o noua expozitie de pictura. 

 

George ROCA: Aveti influente (scoli, curente) din tarile pe unde v-ati plimbat pasii? Ati invatat ceva nou? Ma refer la tehnici? V-ati integrat intr-o grupare artistica cu care colaborati?

 

Romeo Niram: Am inceput sa ma prezint publicului la 30 de ani, dar tot nepregatit. Acum expun si imi continui pregatirea, in paralel. Arta pentru mine e ca fizica, nu poti spune: gata am inteles misterele universului, ma duc la o publicatie provinciala sa ii completez pe Einstein si pe Stephen Hawking in Teoria unificarii campurilor. Cercetez continuu cum sa-mi imbunatatesc tehnica. De ani buni, am preluat tehnica olandeza de a introduce plumb in vopsea, pentru a mari rezistenta in timp a stratului de vopsea. E o tehnica ignorata din pacate in Romania si Portugalia. Perfectionata de Rubens, iti ofera posibilitatea de a nu mai astepta uscarea straturilor si se poate continua pictura pe ud, straturi pestre straturi, ele uscandu-se toate intr-o forma compacta. Pictura capata un aspect misterios, prin nuantele obtinute din suprapuneri si, totodata, o rezistenta de secole a produsului final. In anii de studiu din Romania, eram ingrozit de starea de degradare a operelor lui Tonitza, care si-a vazut multe opere degradandu-se cand era inca in viata si a carui tehnica se preda la Academia din Bucuresti…In Germania, am adoptat tehnica picturii cu plumb folosita de Rubens, din dorinta ca lucrarile mele, daca vor merita sau vor avea norocul sa fie pastrate, sa intre cat mai tarziu pe mana restauratorilor si, chiar si atunci, in conditii relativ onorabile de restaurat.

 

In ceea ce priveste gruparile artistice, in termenul lor clasic, colaborarea mea se reduce la expozitiile colective impreuna cu artistii diverselor galerii. Interesul meu paralel si totodata timpul acordat manifestarilor culturale din universul literei tiparite sau al teatrului, ma obliga sa fiu relativ un pictor solitar, in primul rand pentru ca nu am gasit pana astazi o grupare artistica cu dublu interes si pentru ceea ce intra in campul mai larg al culturii. 

 

George ROCA: Ce puteti sa ne spuneti de „Grupul Niram”? Ma refer la cei care va admira si care considera ca este un privilegiu sa stea in jurul dvs. Pe multi i-am intalnit si „cunoscut" prin scrierile lor despre maestria dumneavoastra... prin articole care le-am publicat deja in reviste precum AGERO din Germania si Romanian VIP din Dallas. Cine sunt acesti oameni? Ma refer la Lora Haranaciu, Prof. Dr. Dan Caragea, Prof. Dr. Simion Doru Cristea, Eva Defeses, Bianca Andreea Marin, Catalin Ghita, Rares Barbulescu si altii?

 

Romeo Niram: Nu exista „Grupul Niram”. Aceasta expresie va apartine Dvs. Iar daca exista, atunci, in egala masura, exista si „Grupul Haranaciu”, „Grupul Caragea”, „Grupul Cristea”, „Grupul Defeses”, „Grupul Marin”, „Grupul Ghita”, „Grupul Barbulescu” si alte grupuri din care am onoarea sa fac parte si eu. Intrebarea Dvs. ma trimite cu gandul la textul de pe placa de mormant a lui Andrew Carnegie, supranumit regele otelului, care, printre altele, a fundat primele 2000 de biblioteci publice si a tinut sa fie lasat mesajul unde explica cum a ajuns sa realizeze tot ceea ce a facut: „Aici odihneste cel care a avut norocul sa fie inconjurat de oameni mai inteligenti decat el”. Aceste personalitati mentionate in intrebare sunt oameni care m-au ajutat, la fel ca si Dvs., fara sa merit si fara sa am ce le oferi in schimb decat eterna mea recunostinta...

 

George ROCA: Ce preocupari aveti in afara de pictura? Stiu ca ati infiintat reviste, sunteti un bun animator si promotor cultural, un om admirat si respectat de diferite grupari literare si artistice.

 

Romeo Niram: Preocuparile mele sunt aceleasi din anii de liceu, doar ca astazi maturitatea imi ofera ceva mai multe posibilitati: pictura, cultura si fizica. Si, de cate ori se iveste ocazia, mai fac un pas intr-una dintre ele, mai avansez. Lumea in care ne miscam astazi e destul de complexa si e nevoie de un angrenaj destul de sofisticat pentru a promova orice proiect. Ultimul proiect pus in aplicare este editura Niram Art, care a scos de curand volumul Pentagon al lui Hector Martinez Sanz, distribuit in Spania si in America de Sud vorbitoare de limba spaniola. Prima carte a editurii, vizata de colectivul editorial din care am bucuria sa fac si eu parte, este ca o carte de vizita a planului editorial ce va urma sa vada lumina tiparului. Volumul ”Pentagon” este un Pentateuc despre Brancusi, Eliade, Ionesco, Tzara si Cioran. De curand, am infiintat revista „Madrid en Marco” impreuna cu Hector Martinez Sanz (care este si director al acestei publicatii) si un colectiv de spanioli ales de el, scoasa cu sprijinul Agentiei Defeses Fine Arts. Incerc de ceva vreme un program ordonat, in care sa pictez 3 zile pe saptamana si, cand ma retrag acasa, sa studiez in continuare pasiunea mea cea mai veche, fizica.

 

George ROCA: Am studiat cu satisfactie cateva numere ale revistei dumneavoastra „NIRAM ART” si am ramas incantat de valoarea acesteia. As dori sa gasesc si in Romania o revista de arta care sa o egaleze. Cine o sponsorizeaza? Din ce fonduri o scoateti, mai ales ca poate fi citita nu numai virtual ci si fizic, pe hartie. Ce tiraj are o editie? Cine sunt colaboratorii dvs.? Cine face traducerile in cele 4 limbi in care apare concomitent publicatia?

 

Romeo Niram: Revista Niram Art a fost fundata in anul 2005, la Madrid, cand eu inca locuiam la Lisabona. Initial, am vrut sa o scot ca supliment de arta pentru publicatia de cultura bilingva romano-portugheza „Diaspora” (au aparut doar cateva suplimente), dar,  o data ce am avansat in proiect, am inteles ca la Lisabona imi este imposibil sa o sustin la un nivel de patru limbi, asa ca am plecat la Madrid, sa o pun pe picioare. In Spania, am gasit un colectiv competent, care urma sa fie condus de un director, de un redactor sef, cum era normal, si nu de mine. Dupa mai multe incercari, revista si-a gasit, in sfarsit, in figura directorului Fabianni Belemuski, cel mai indicat promotor. Am tinut revista cu un tiraj de 11.000 de exemplare pana la sfarsitul anul 2008, cand a fost cumparata de artistul plastic spaniol Ruben Dario. Astazi, revista nu imi mai apartine si este scoasa din finantarea lui Ruben Dario si cu sprijinul mediatic al Agentiei Defeses Fine Arts, care a avut, de la inceput, un aport major in aparitia ei. Referitor la partea financiara, revista ajunsese, din ianuarie 2008, sa se sustina singura din vanzari, dar pana la acea data am sustinut-o, evident, eu. Toate proiectele mele culturale sunt sustinute din pictura. Pictura este moneda mea forte de schimb, de aceea trebuie sa pictez disciplinat, trei zile pe saptamana.

 

 

George ROCA: Care este reactia iubitorilor de arta din Romania, Portugalia si Spania la ceea ce produceti? Sunt cautate lucrarile dvs?

 

Romeo Niram: Domnule George Roca, lunga si bogata Dvs. experienta ca jurnalist (printre multe altele legate de lumea scrisului) a dus acest interviu in  „punctul i” al radiografiei pietei de arta. Nimic din ceea ce am facut pana acum nu ar fi fost posibil fara sa am acces la cumparatorul de arta, fie el colectionar, fie institutie care achizitioneaza arta sau acel segment al publicul care isi asuma riscul, din diferite motive, de a investi in opere de arta. Nu reusesc sa adun, de la colegii mei din Romania, date suficiente, clare, despre, cum si in ce masura functioneaza piata de arta la Bucuresti. In Portugalia si Spania, insa, principiile dupa care functioneaza piata sunt destul de clare. O data ce esti reprezentat de o galerie sau o institutie cu prestigiu in lumea artei, ai acces la cumparator prin achizitii ale operelor deja terminate si prezentate sau prin comenzi.

 

In Portugalia, o data cu acceptarea mea in Movimento Arte Contemporanea (Miscarea de Arta Contemporana), cea mai puternica galerie din tarile fostului imperiu portughez, am inceput sa vand lucrarile mele la colectionari, la banci; au fost teatre care cu cumparat lucrari, hoteluri (printre care lantul de hoteluri Tivoli), companii de asigurare si publicul larg amator de arta.

 

In Spania, o data cu intrarea in Garda Reales Tercios, situatia a inceput sa semene cu cea din Portugalia, cu diferenta ca exista un interes mai accentuat pentru pictura la comanda. Garda „Reales Tercios de Spania” se bucura de un prestigiu la cel mai inalt nivel in Spania si asta a insemnat usi deschise pentru tablourile mele. Banii obtinuti din vanzarea tablourilor sustin financiar proiectele culturale organizate de „Espacio Niram”, de „Galeriile Ater”, de Revista „Madrid en Marco” si proiectele din cadrul „Ater Mundus” (mobilier de arta).

 

Operele unui artist sunt cautate in masura in care este bine reprezentat de o institutie din campul artei iar un artist are nevoie de independenta financiara daca doreste sa se dedice exclusiv artei. Acesta pare a fi inca un bun motiv de plecare al oricarui artist format in Romania, decis sa bata la usile obisnuite sa cumpere arta. Comoditatea e un lux care trebuie sacrificat, daca vrei sa te ajuti pe tine insuti ca artist si pe „scoala” care te-a format. Brancusi a cucerit Parisul ajutandu-se pe el insusi si pe „scoala” care l-a format, deschizand un drum ca o invitatie pentru oricine aspira la parte din realizarile sale.

 

George ROCA: Unde ati avut expozitii mai importante?

 

Romeo Niram: Analizand astazi expozitiile din trecut, ierarhia lor imi arata o alta ordine, diferita de cea pe care o credeam la momentul respectiv. Cea mai importanta expozitie, nu imi pare astazi a fi una dintr-o prestigioasa institutie, ci o obisnuita expozitie la Primaria orasului Lisabona, unde am expus un singur tablou, iar in fata lui l-am vazut pe criticul Dan Caragea, examinandu-l.

 

O alta expozitie, a carei importanta as dori sa o subliniez, a avut loc in vara anului 2007, la Miscarea de Arta Contemporana din Lisabona, cand, pe usa galeriei a intrat armeanul Onik Sahakian, asistentul lui Salvador Dali timp de 19 ani, unul dintre cei mai mari balerini ai lumi, pictor, cea mai apropiata persoana de Dali, aflata in viata. Venea de la New York, in vacanta in Portugalia, si aflase ca cineva pictase in acelasi an ca si el pe Einstein.

 

Sau expozitia din Madrid, fara a avea mare importanta galeria, dar unde a aparut, privind tablourile, locotenentul-colonel al Garzii Reales Tercios, Miguel Angel Galan Segovia, si de unde a inceput colaborarea mea cu aceasta institutie.

 

Prin urmare, factorul uman este cel care, in final, stabileste importanta unei expozitii, aspect pe care nu il banuiam inainte.

 

George ROCA: Am aflat ca ati fost recompensat cu diferite premii... Puteti sa ne enumarati cateva din acestea?

 

Romeo Niram: Acest interviu acordat lui George Roca este unul dintre premiile pe care le voi enumera de acum inainte, printre cele primite de la Miscarea de Arta Contemporana din Lisabona, incepand cu anul 2007.

 

George ROCA: Care sunt relatiile dumneavoastra cu grupurile romanesti stabilite in Portugalia si Spania?

 

Romeo Niram: Grupurile romanesti din Portugalia se reduc la persoane cu care am inceput sa colaborez incepand cu anul 2004, o data cu fundarea publicatiei de cultura „Diaspora”, care s-a bucurat de sprijinul criticului Dan Caragea, personalitate importanta in lumea culturala portugheza, al Ambasadorul de atunci al Romaniei la Lisabona, Teodor Baconschi, al profesorului Simion Doru Cristea, inginerului Romica Barb, printre multi altii. Prima mea incercare de promovare a culturii romane nu ar fi putut avea loc fara sprijinul acestor personalitati, carora le sunt recunoscator, si fara  sprijinul neconditionat al omului de cultura Dan Iacob Niram, din Portugalia,  caruia i-a si fost dedicata aparitia publicatiei, in semn de recunostinta pentru increderea daruita cu statornicie, in ciuda realitatilor de atunci.

 

O grupare importanta de intelectuali romani la Lisabona nu s-a reusit pana astazi.  In Spania, situatia este cu totul diferita; aici am avut multe proiecte concretizate in expozitii de arta, lansari de carte, organizari de concerte, piese de teatru, conferinte, evenimente culturale tematice si multe altele, impreuna  cu „Circulo Poetico Reflexos” (Cercul de Poezie Reflectii) fundat de poeta Ariadna Petri, cu „Circulo de Artistas de Madrid” (Cercul de Artisti din Madrid) infiintat de istoricul si pictorul Constantin Popa, cu „Centro Pro-Art” fundat de artistul Tudor Serbanescu, cu cei de la revista Origini Romanesti, prin directorul sau, jurnalistul Claudiu Stroie, cu „Clubul Cultural Ro-Madrid” al studentiilor romani din Madrid,  grupare foarte puternica, condusa excelent de presedintele Alexandru Dica, poet, student la arhitectura, cu gruparea de intelectuali din orasul lui Cervantes, de langa Madrid, bine organizata de promotorului cultural Florin Barsan si  cu multe alte organizatii, importante, dar mai mici, din Madrid si alte orase din Spania. 

 

George ROCA: Deseori ati facut cunoscut si promovat literatura, arta si cultura romanesca si… «celebrii» ei exponenti… de la Cioran la Grigorescu si de la Brancusi la Eliade! Ati dus faima Romaniei peste hotare poate mai bine decat un institut cultural roman. Puteti sa imi spuneti de ce  o faceti?  Doar sunteti... si dumneavoastra celebru!

 

Romeo Niram: Un eveniment cultural este o sarbatoare pentru un om. In Lisabona, intelectualii romani nu au parte de acest tip de sarbatori culturale. Imaginati-va atmosfera sumbra dintr-o comunitate unde nu exista nici o sarbatoare. Chiar si comunitatile mici de eschimosi din Siberia au sarbatorile lor! In perioada in care indeplinea functia de ambasador la Lisabona, Teodor Baconschi, in timp ce se servea cocktail, la sfarsitul unei conferinte a Domniei Sale, tinuta la Universitatea Moderna, l-a citat, pe buna dreptate, pe  Mircea Eliade din jurnalul sau: „Sa traiesti la Lisabona cand exista Parisul!”.

 

Visul meu, o data intrat in Madrid este ca, in viitor, un succesor-discipol al lui Eliade, din aceleasi motive ca si Eliade sau Baconschi, sa  poata completa citatul lui Eliade: „Sa traiesti la Lisabona cand exista Parisul sau Madridul!”.

 

George Roca a venit la Madrid din Australia, trecand prin Romania, sa ne intalneasca si sa ne prezinte cartea sa de poezie. Aceasta este o sarbatoare care a avut loc si in inima tuturor intelectualilor din Madrid care au avut ocazia sa va intalneasca, sau macar sa auda ca ati trecut pe aici.

 

Sarbatoarea, in genere, are o profunda structura religioasa si, pentru mine, arta si cultura sunt religie. De ce ii sarbatoresc, prin pictura sau evenimente, pe Cioran, pe Grigorescu, pe Brancusi, sau pe Eliade? Pentru ca sunt o persoana religioasa, in felul meu... 

 

George ROCA: Am aflat ca ati avut privilegiul sa pictati pe membrii Familiei Regale Spaniole, fapt care v-a adus faima si recunostinta in Peninsula Iberica. Cum descrieti aceasta onoare?

 

Romeo Niram: A fost, in primul rand, o surpriza, pentru ca stiam ca Madridul este templul picturii. Spania, pastrand traditia, se bucura de mari artisti la nivel mondial. Nivelul tinerilor pictori spanioli este impresionant, ca sa nu mai mentionez pe cel al seniorilor. Spania m-a „primit” mult mai generos decat visam, tinand cont ca veneam din conul de umbra numit Portugalia, unde totul putea fi castigat dupa eforturi gigantice, pentru ca interesul pentru arta aproape ca trebuia provocat. Spania apartine artei, Spania iubeste arta si muncesc zilnic ca sa rasplatesc generoasa ei „primire”. 

 

George ROCA: Unde se afla in prezent celebrul dumneavoastra tablou „La Puerta del Beso de Asturias” (Poarta Sarutului din Asturias) infatisandu-i pe Printii mostenitori ai coroanei regale a Spaniei Felipe si Letizia? La comanda cui a fost facut?

 

Romeo Niram: Tabloul La Puerta del Beso de Asturias” numit dupa “Poarta Sarutului” a lui Brancusi, se afla, in prezent, in palatul regal al Spaniei, in colectia Casei Regale. Cum stiam ca tabloul urma sa intre in colectia palatului regal, si, din documentarile mele nu exista o opera a lui Brancusi in colectie, am folosit generoasa ocazie oferita ca sa introduc elemente din opera maestrului Brancusi, prin tabloul meu, in patrimoniul Casei Regale. Tabloul este o comanda si a fost pictat la cererea Garzii Reales Tercios din Spania, prin Generalul si Seful Garzii Reales Tercios,  Manuel Fuentes Cabrera.

 

George ROCA: Stiu ca acest tablou are o rama deosebita. Puteti dezvalui secretul ei cititorilor nostri... Care este complementarea acesteia cu imaginea celor reprezentate in tablou?

 

Romeo Niram: Aflandu-ma in templul artei, Madrid, am cerut generalului-sef Manuel Fuentes Cabrera sa fac tot eu rama tabloului, pastrand traditia pictorilor inceputa in urma cu multe secole, in asemenea ocazii, unde pictorul executa si rama. Cum rama presupunea sculptura, am apelat la artistul Bogdan Ater, stabilit si el la Madrid, care se dovedea mult mai priceput ca mine in sculptura. Bogdan Ater este un artist complex, extrem de talentat a carui inspiratie a determinat multe din proiectele mele la Madrid, inclusiv decorarea  localului Espacio Niram. Propunerea mea era sa foloseasca Coloana Infinitului ca leitmotiv al ramei, insa el a stabilit ca cel mai bine ar reprezenta tabloul Poarta Sarutului, deoarece don Felipe si doña Letizia sarbatoreau cinci ani de la casatorie. Am lucrat separat, eu tabloul si el rama tabloului, dar, in ziua in care le-am vazut impreuna, mi-a placut mai mult rama lui decat tabloul meu, reusind o replica la scara uimitor de apropiata de opera maestrului Brancusi. 

 

George ROCA: Cum ati devenit membru al Garzii Regale Spaniole Reales Tercios? V-am vazut in unifoma alaturi de un inalt ofiter superior spaniol. Ce grad vi s-a oferit? Pentru ce merite? Ce reprezinta Reales Tercios?

 

Romeo Niram: Nu am un raspuns concret la aceste intrebari, pentru simplul motiv ca nu mi s-a explicat exact care sunt motivele, oricat de straniu ar parea. Si nu am intrebat. Eu stiu ce am facut  de cand am intrat in Spania. In ziua in care am sosit in Spania, aveam vernisaj la Institutul Cultural Roman din Madrid, stabilit cu directorul Horia Barna deja din Portugalia, cand Domnia Sa venise sa vada expozitia “Brancusi: E=mc²”. Dupa ce mi-am inchiriat o casa la marginea Madridului, unde puteam avea si spatiu mare pentru atelier, am inceput, la doua saptamani, sa inchiriez diferite spatii in Madrid si sa organizez evenimente, in general cu caracter cultural. Doar dupa ce am cunoscut mai multi artisti, am introdus in program si expozitii de arta, dar intotdeauna colective. Nu a durat mult si au aparut intelectuali spanioli la evenimente, scriitori, filosofi, critici de arta si literari, jurnalisti si, inevitabil, au inceput sa isi faca aparitia si artistii. Tipaream pliante si le imparteam la teatre, la galerii, la biblioteci, la librarii. Organizam aceste evenimente cu sprijinul Agentiei Defeses Fine Arts si colectivul de redactie al revistei Niram Art. Romanii au inceput sa apara mai tarziu, o data cu deschiderea localului Espacio Niram si inceperea colaborarii cu directorul ICR Madrid, Horia Barna, care cunostea mare parte din intelectualii si artistii romani din Spania. Apoi, a aparut, prin Agentia Defeses Fine Arts, sprijinul presei romanesti din Spania care anunta evenimentele si aducea, indirect, din ce in ce mai multi intelectuali romani interesati.

 

Totul a fost destul de rapid iar, in momentul in care am deschis usile cafenelei literare Espacio Niram si ale Galeriei de arta Nicole Blanco (nume „imprumutat” de la sora mea, intr-o seara, stand de vorba cu fundatoarea galeriei din cadrul Espacio Niram, criticul de arta Begoña Fernandez Cabaleiro, alaturi de criticul Dan Caragea), cunosteam importanti reprezentanti ai artei si culturii spaniole.

 

La una din expozitiile mele, a aparut locotenentul-colonel al Garzii Reales Tercios, Miguel Angel Galan Segovia, care parea interesat de pictura. Nu a mai lipsit de la nici un eveniment organizat de mine, chiar daca era intr-un oras indepartat de Madrid. Intr-o zi, mi-a propus sa ma prezinte sefului sau, locotenent generalul Manuel Fuentes Cabrera, care mi-a si facut propunerea sa intru in organizatia Reales Tercios cu gradul de locotenent. Ca un detaliu interesant, in acea zi, pe masa generalului, erau fotocopii de la toate documentele si diplomele mele, unele pe care nici eu nu le mai am. Dupa cateva zile, am primit oferta sa fac primul tablou pentru Casa Regala. Dupa cateva minute de negocieri, am acceptat.

 

La sase luni dupa acel eveniment, predasem deja tabloul si am fost decorat in cadrul intalnirii anuale a Garzii. Reales Tercios, vechi ordin cavaleresc, este un corp de elita, cu o indelungata traditie, fiind creat in sec. al XVI-lea, si apartine de Ministerul de Interne, avand misiunea de a sprijini si proteja Monarhia spaniola si de a sustine cultura si arta.

 

George ROCA: ESPACIO NIRAM, acest centru-focar al culturii romanesti din Madrid, va apartine. Cafenea culturala, loc expozitional, sala de conferinte… loc de intalnire a lumii mondene artistice si literare madrilene... unde alaturi de critici de arta, artisti plastici, esteticieni si filosofi spanioli am intalnit (am fost si m-am convins!) si romani de acelasi calibru, dar si germani, israelieni, portughezi, sau britanici stabiliti in Spania. De ce ati considerat ca este necesar acest lacas? Nu au fost prea mari eforturile dvs. materiale si organizatorice? Am aflat ca inclusiv mobilierul si decoratiunile interioare au fost create de dumneavoastra. Ati mai colaborat si cu alti artisti inimosi?

Romeo Niram: Cultura a dat Cultura a luat! Cine eram eu sa nu dau Cezarului ce este al Cezarului? Tot ceea ce am castigat pana astazi din arta am investit in cultura. Nici un efort nu este prea mare cand aduce o sarbatoare. Am invatat asta de la parintii mei, privind truda mamei pentru sarbatorirea saptamanala, cum se cuvine,  a Shabat-ului. Eu intorc zeului meu tot ceea ce el imi da. Nu asta inseamna  ca o persoana sa isi respecte religia? 

 

Ma gandeam, inca de la primele evenimente organizate in spatiile inchiriate din Spania, ca in templul artei, Madrid, ar trebui sa avem si noi templul nostru si, asa a aparut Espacio Niram la km 0 din Madrid, langa Opera Regala. Era esential sa avem un loc stabil, unde sa poate veni usor oricine interesat de arta si cultura in general.

 

Si astazi organizam evenimente in „teritorii” spaniole, cum a fost cazul lansarii cartii „Pentagon”, pentru care am inchiriat Centrul Cultural al Armatei, dar, avand acest sediu in Madrid, putem coordona foarte bine strategia de promovare pe intreg teritoriul spaniol. Decoratia si intreg mobilierul din Espacio Niram a fost viziunea artistului Bogdan Ater, eu doar l-am ajutat pe el si pe ceilalti artisti care au lucrat sub coordonarea lui.

 

George ROCA: Ce proiecte de viitor aveti?

 

Romeo Niram: Anul acesta imi doresc sa demarez un proiect mai larg, deschiderea unui Institut Cultural privat la Madrid. Strategia de promovare a culturii romane se va face prin intermediul intelectualilor spanioli, artisti, scriitori, muzicieni. Institutul va fi impartit in mai multe departamente: Arte Plastice, Literatura, Critica, Teatru, Premii, Patrimoniu etc. si va fi condus cu precadere de oameni de cultura spanioli, impreuna cu cei romani. Cultura romana este vie, pulseaza, trebuie insa promovata intr-un fel viu, care sa atraga tineretul. Nu vreau sa organizez parastase pentru Brancusi sau Eminescu care sa nu intereseze pe nimeni. Acest institut va urma aceeasi linie pe care a inceput-o Espacio Niram insa la un nivel mult mai inalt, mai bine organizat, intr-un nou spatiu fizic, cu o Biblioteca dedicata literaturii romane.

 

George ROCA: Spuneti-mi o dorinta care ati vrea sa vi se implineasca.

 

Romeo Niram: As dori sa vad in toate bibliotecile si muzeele lumii scriitorii si artistii romani care astazi nu exista nici in enciclopedii dar care au o valoare reala, universala.




TVR- 2009








TVR- 2009







Realitatea TV- 2009








SIC, Portugal - 2007










Mai pastrezi legaturile cu Romania acum cand locuiesti de 7 ani în afara ei ?

 

Sunt mereu la curent cu tot ce se întampla mai important în sfera culturala romaneasca, achizitionez ultimele noutati editoriale care ma intereseaza. În Portugalia am început sa-mi alcatuiesc o biblioteca cu aproape toti autorii romani tradusi în limba portugheza. Sunt în jur de 300 de titluri, de la multele traduceri, aparute începand cu anii 1945, ale lui Victor Buescu, lector de Limba Romana la Facultatea de Litere din Lisabona (gasite prin anticariate) si pana în zilele noastre. Am descoperit cu bucurie si surprindere, editate în Portugalia, operele lui Panait Istrati, Sadoveanu, Slavici, Creanga, Rebreanu, Horia Vintila, Zaharia Stancu, Cioran, Ionesco, Mircea Eliade (opera completa), Virgil Gheorghiu (opera completa). În 2004, am initiat un ziar de cultura, bilingv, în romana si portugheza, "Diaspora Romana si Moldava", cu scopul de a oferi portughezilor o apropiere de lumea culturala romaneasca si romanilor, care sunt aici, un ajutor în a patrunde în cea portugheza. Am publicat articole, eseuri de Simion Doru Cristea, Andrei Plesu, Dan Caragea, José Preto, Teodor Bakonsky, traduceri, prezentari ale celor mai importante personalitati culturale romanesti: Eminescu, Iorga, Eliade, Steinhardt, Parintele Galeriu, Gheorghe Zamfir. Romania nu reprezinta o simpla legatura, este o prezenta zilnica în viata mea personala si profesionala.

 

Este important locul în care ne nastem pentru viitoarea cariera artistica?

 

Spunea Eliade ca "etnicul este punct de plecare si universalul punct de sosire." Bineînteles ca prima lume pe care o cunoastem, cea în care ne nastem, ne influenteaza cel mai mult. Iar Romania nu reprezinta doar un sol fertil, ci si unul bogat. Nu se poate sa nu ne stimuleze bogatia de influente, tensiunea între Orient si Occident existenta în tara noastra. Nu "locul" în sine conteaza, ci primele cunostinte pe care le asimilam, primele senzatii pe care le experimentam. Viata adulta este o retraire permanenta a copilariei. Banuiesc ca multe din mistere provin din acesta ori se ascund în acesta. Ca adulti, încercam inconstient sa împlinim visele copilariei, si probabil ca putem întrezari parte din acest mister în descifrarea neîmpliniriilor noastre adulte. Pictez pentru a simula împliniri ale viselor copilariei, e singurul subterfugiu prin care pot oferi un simulacru acelei porniri gigantice de visare… Cand eram copii, visam fara o intentie a împlinirii prezente. Ca adulti, ne ramane sa cautam o evadare într-o pretinsa împlinire a ceea ce ne reamintim din visele copilariei. Se spune ca arta înseamna reconstructia paradisului pierdut, însa eu nu am nici o dovada în acest sens decat ca fiind o reconstructie a paradisului copilariei.

 

De ce tocmai Portugalia? Este ea generoasa cu artistii?

 

Cred ca exista un "start" în a reusi efectiv sa pictezi, cel putin pentru mine. Dorinta de a picta nu este suficienta. Nu reusesc prea bine sa-mi explic nici mie însumi ce anume determina acest "start". Cand eram în Istanbul, am fost întrebat de un pictor francez mai în varsta, dupa ce se uitase la picturile mele de atunci: "Bine, dar tu cand te apuci sa pictezi?" Nu am înteles în acel moment ce vroia sa spuna. Am întalnit pictori impresionanti în Bucuresti si în Madrid (pentru mine), dar care, paradoxal, nu "începusera" sa picteze. Cand pictam, descriem, pentru noi însine, o lume a noastra, intima, dar este o lume cu început si sfarsit, ca o constructie a unei case, o "imagine" sincera a casei noastre interioare. Cu cat mai ambitioasa este aceasta descriere cu atat mai mare va fi efortul, cu atat mai determinant începutul, "startul". Cuvintele lui Brancusi au fost un ecou pentru mine în toti acesti ani de la plecarea din Bucuresti: "Lucrurile nu sunt greu de facut. Ce e greu e sa te pui în starea de a le face…". Drumul spre Lisabona a trecut prin mai multe capitale ale Europei. Atunci cand am ajuns aici, am reusit sa ma pun "în starea de a le face…" Totul e subiectiv, bineînteles. Nu a avut influenta spatiul, ci timpul. Asta pentru ca posibilitatea obiectiva, daca apare (cunoastem pictori celebri care în timpul vietii nu au vandut aproape nimic), o face întotdeauna dupa ce panza a fost pictata.

 

Se poate trai din arta?

 

Se poate trai din munca "artei", lucrari la comanda, pictura murala ca decoratiune interioara, deci asa cum a fost în toate timpurile.

 

Exista figuri de care te simti atasat si care au contribuit la devenirea ta profesionala si umana?

 

În copilarie, cand ne asezam seara la masa, eram mereu sase. Mama, Tata care o ajuta, Fratele mai mare care ne vorbea, Sora, Fratele mai mic si eu. Astazi cand ma asez seara la masa, suntem tot sase. Mai putin Mama, ramasa în tara, mai putin Tata, ramas sa o ajute pe Mama, mai putin Fratele mai mare, care a murit, mai putin Sora, pierduta, mai putin Fratele mai mic, care nu mai ajunge seara la masa. Cat timp voi mai avea putere sa ma mai asez seara la masa, vom fi mereu sase. Ce este un erou? Este doar cineva care si-a învins propriile frici. Viata îmi va fi un proces interminabil de întamplari neprevazute. Daca voi sti sa o înteleg, sa-i înteleg cursul, disciplina, ciclul, nimic nu va putea sa ma faca sa ma declar învins. Ceea ce îmi va parea sordid, dureros, rau, se va putea metamorfoza într-o sursa de frumusete si orice frumusete ne da bucurie si forta. Secretul este sa identific tot ce este frumos în orice se ascunde, oriunde se afla el. Orice moment de existenta are în misterul lui o enorma sursa de frumusete, deci în orice moment pot gasi, prin frumusete, drumul spre bucurie si forta. Chiar si în fata fricii de neeternitate sa putem vedea, în chipurile copiilor nostri ca moartea triumfa doar în serviciul vietii, al frumusetii. Fratele meu a fost cel care mi-a aratat cel mai bine ca pot sa fac orice, daca reusesc sa nu îmi fie frica de nimic. Pot sa fac chiar sa fim mereu sase la masa.

 

Cum este portretul Maestrului Corneliu Baba, asa cum îl regasesti în amintirile tale?

 

L-am cunoscut cand eram copil, si impresiile mele despre el au ramas cele ale unui copil. Ma uitam la el ca la un monstrum, un urias cu puteri infinite, iar timpul si departarea nu au facut decat sa adanceasca aceasta impresie a mea. Ca toate lucrurile care ne impresioneaza în copilarie, ele raman, odata cu trecerea anilor, niste mituri de nezdruncinat. Privind astazi în urma, nu as putea afirma cu obiectivitate decat un singur lucru. Vorbind despre literatura romana, Joaquín Garrigós, cel mai important divulgator iberic al operei lui Mircea Eliade, spunea: "sunt autori care, daca ar fi scris în franceza sau daca ar fi fost tradusi la timp, ar fi fost astazi repere în literatura europeana, nu simple nume cu litera mica în enciclopedii literare". Din nefericire, lucrurile stau la fel si în pictura. Daca ar fi urmat exemplul lui Brancusi, Corneliu Baba si multi alti pictori romani ar fi fost astazi repere universale.

 

Sa zicem ca ma aflu în fata unei dileme: trei galerii de arta cu trei expozitii individuale ale unor artisti despre care nu stiu absolut nimic, si nu am timp sa le vizionez pe toate. Stau, ma gandesc si te întreb: de ce as alege expozitia lui Romeo Niram ?

 

Cred ca asta este dilema oricarui pictor. Sau cel putin a mea, înca de la prima expozitie. Fiecare pictor este diferit pentru ca aduce pe panze amprenta lumii lui launtrice, care este unica. Si ceea ce este unic exclude orice comparatie. Astfel, unica este si perceptia privitorului, care se poate identifica sau nu cu lumea pe care o vede pe panza. Daca trebuie sa fie vorba despre o alegere, aceasta nu poate fi decat una subiectiva, iar eu nu am nici o legatura sau acces la ea.

 

În panzele tale apare mereu Omul, în multiplele lui ipostaze. Cum impaci planul religios cu cel literar si cu cel erotic pe panza?

 

Cred ca Omul este religie, Omul este literatura si Omul este erotism. El le defineste, le creaza si le traieste pe toate cele trei. Nici una dintre ele nu exista fara el. Omul nu este numai punct de legatura între ele, ci începutul si sfarsitul lor. Suntem învatati sa le tratam fragmentar, cand de fapt nu avem nici o proba ca nu coexista în noi, chiar contrariul.

 

Într-un articol din revista Timpul, acum ceva timp, ai spus ca pictura este jurnalul tau intim. În ce masura are voie/poate sa înteleaga un outsider elementele fundamentale ale lumii tale?

 

Cum ce este explicit înceteaza a mai fi intim, intimitatea nu poate fi decat intuita. De la întinderea panzei pe sasiu si pana la retragerea ei din expozitie, cel mai greu moment este vernisajul. Prefer sa absentez decat sa fiu întrebat ce am vrut sa spun. Odata expusa o lucrare, nu cred ca mesajul mai apartine pictorului. Daca, dupa spusele lui Blaga, omul se transforma din vierme în licurici prin iubire, la fel si tabloul, care este o materie moarta, alcatuita din vopsea si carpa, devine lumina doar în ochii privitorilor.

 

Care dintre lucrari te-au consumat cel mai mult? Exista vreuna de care nu te-ai despartit sau nu te-ai desparti ?

 

Portretul lui Corneliu Baba. Este neterminat, l-am început de peste 10 ori. Stiu ca atunci cand îl voi termina, nu ma voi desparti niciodata de el.

 

Care este proiectul cel mai ambitios de pana acum? Dar de acum înainte?

 

Ciclul Eseu despre Luciditate. Include 12 lucrari, de dimensiuni mari, reprezentand mai multe figuri din universul cultural portughez, care m-au atras: Fernando Pessoa, Camões, Manuel de Oliveira, Paula Rego, José Saramago. Lucrez în prezent la un tablou central, de 7 metri, în care vreau sa includ, pe langa figura lui Saramago si cele mai importante carti din literatura romana care au aparut, traduse, în Portugalia. Pe viitor, am în minte o apropiere de sculptura, mai exact o îmbinare a picturii cu sculptura.

 

 

Interviu realizat de Cristina LICUTA si Axel H. LENN